Calaretul fara fuga

Cand moare un parinte doare.
Fiecare amintire pe care o ai si fiecare din cele pe care nu ai apucat sa le ai. Tot ce s-a spus sau tot ce n-ai auzit. Toate mangaierile pe care le-ai primit sau dupa care ai tanjit. Fiecare premiere la care a fost sau la care nu a ajuns.
Dor furiile si rasetele, omul pe care l-ai inteles, intr-un final, sau raspunsurile pe care nu o sa le primesti niciodata.
Moare jumatate din tot ce te-a cladit sau poate jumatate din ce n-ai avut niciodata.
Nici nu mai conteaza. Cand moare un tata mori si tu putin si te vezi un pic mai mare in oglinda, mai al lui, mai al tau, mai singur.
Si imi tiuie urechile de dor dupa tot ce poate ca fost sau poate ca n-a fost.
Nici nu mai conteaza povestea, am ramas cu o ie, o poza cu trei frati la o poarta si o jucarie veche.
Atat.

Gramatica pe Bucovel

 Mamai-mea a lucrat la vaci, am tot spus eu povestea asta cui a avut răbdare să asculte.
 
  Deși a făcut patru clase și știa să scrie și să citească "Omnia", pe pancarta magazinului mare din Ploiești, avea persoana a treia singular înfiptă bine în sânge și în vocabular.
 
 Nu strâmbați din nas, că așa e la țară. Deși lipsită de educație aleasă, "Bre,mămaie"  era foarte mândră și nu se dădea înapoi de la învăța trucuri noi, de doamne de la oraș.
 
 Așa se face că, într-o vară, când ne adunasem toate fetele și nepoatele la legatul viei, ne-am pus în minte să o educăm pe "babă", poate poate reușim să-l scoatem pe "ie" din povestea cu a treia plural și fata de la țară.
 
 De unde rezultă:
 
 - Bre, mămică, nu se zice "ie frați". Se zice "Sunt frați", că-s mai mulți.
 
 - Aha, haha. Sunt, sunt. Nu "ie".
 
  Minute mai târziu, niște soldați de la unitatea de peste gârlă, se opresc în buza "locului" și, zărind niște răsaduri aruncate pe acolo, o întreabă pe babetă:
 
 - Saru-mâna, mamaie.
 
 - Hai să crești mare.
 
 - Nu vă supărați, ce sunt răsadurile acelea, cartofi?
 
 Baba, mândră de noua achiziție gramaticală,   răspunde țanțos, răspicat (s-o audă și fetele-i cele cu carte):
 
  - Nu, maică, sunt vie!
 
 Leșin, sughițuri, stupoare, tăvălit pe jos printre răzoare.
 
 - Breee, nu SUNT vie. E vie!
 
 - E, %$^$%^&**% în gramatica voastră, bine că sunteți voi deștepte!
 
 :)))
 
 N.A.:  1. babă, babetă, bre mămaie au fost întotdeauna forme de alint pentru mamaia noastră, să ne înțelegem;)
 
           2. Mamaie era spurcată la gură, asta-i era farmecul, n-am de gând să cenzurez și asteriscurile.
 
           3. "Ăhă, haha" este dedicație specială pentru mamă și familia Lala, știu ei de ce.
 
 Postarea asta a apărut inițial pe Forfecutsa, defunctul blog.
 
 

Karma e o piţipoancă

Peisaj cu copane culte

 Sâmbătă am mers la ștrand, pentru prima oară în mulți ani, să tot fie zece, dacă nu mă înșel. Nu vă faceți griji, am mai atins apa în intervalul cu pricina, dar nu urban așa, mă înțelegeți.
   
 
 Eh, și cum ne înșirasem noi în buza ștrandului coloșa cu trei copii și acareturile aferente, s-a găsit subsemnata să își trăiască , în sfârșit, momentul de glorie pitponcească și dă-i poze pe feisbuc, copane, kindle, un tablou de cultură acvatic-estivală cum n-ați mai văzut, ba chiar s-au rupt cerurile și împărtășii și-o poză cu mine în chiloți pe feisbuc, visu-mi pițiponcesc își văzuse realitatea cu ochii,ce mai.
 
    
 Asta până au descins leș cocalaires cu cefe late, răngi și topoare în stabiliment, fugărind populația prin porumbul învecinat, de-n două minute eram cu copii, șapte genți și tensiunea-n papuci, în drum spre urbe, la adăpost.
 
    
 Concluzia mea umilă e că Murphy iar se tăvălește pe jos de râs prin Elizee, fi-i-ar țărâna pufoasă,  karma este o pițipoancă plină de aere de ștrand ilfovean, iar eu aș face bine să mă potolesc cu copanele prin social media, că mi-e că data viitoare mă vedeți culcând pănușii de porumb la pământ, fugind de soartă-mi cruntă.